Sanatoriu

Sunt atât de obosită încât ziua, în jur de ora două mi se închid ochii. Fizic, nu mai duc. Văd steluțe mici și mă doare capul cumplit. De-abia atunci îmi vine să pun mâna pe telefon, să chem o salvare. Genul ăla de salvare adevărată, care să mă ia rapid, să mă ducă undeva departe, într-un sanatoriu luminos, într-o cameră cu pat, așternuturi curate și multă liniște. Să mi se pună vreun diagnostic de oboseală cronică, iar tratamentul să fie odihnă. Somn de voie, plimbări prin grădină, apoi iar somn și din nou somn. Câteva zile. Mă trec fiori pe șira spinării când mă gândesc la căldura de sub plapumă. Pe semne petrec atât de puțin timp acolo încât realmente am uitat cum e. E doar o amintire a unei senzații plăcute de siguranță. Să dorm, să dorm, și să tot dorm. Și să îmi merit somnul. Să fiu asigurată că e ok. Că e necesar. Să mi se spună asta, cu subiect și predicat.

Iar la externare nici măcar nu vreau să fiu odihnită. Ci doar să nu mai fiu obosită ca acum. Să nu mă mai doară capul. Să nu se mai rupă totul în mine. Să fiu dacă se poate chiar normală, pregătită pentru încă un tur de forță. Să atac zâmbind încă câteva luni de sculat la 5.30 și culcat la 11 noaptea, etc…